Dacă nu am fost (îndeajuns de) iubiți în copilărie, vom avea tendința să credem în una din două cauze:
1. Părinții noștri sunt răi (unul dintre ei, dacă am râvnit mai mult dragostea lui),
2. Noi suntem răi/nu merităm dragostea lor.
De cele mai multe ori nici una dintre cele două nu sunt adevărate și cu siguranță nu au cauzat suferința noastră, dar oricare o vom alege, vom avea de pierdut, atât noi, cât și părinții.
Ambele „adevăruri” sunt dureroase și foarte greu de suportat. Dacă părinții sunt răi, cine sunt eu atunci? Este ușor să dăm vina pe ei, în anumite momente, dar undeva adânc în interior, vom ști că asta ne umbrește mult din felul în care ne percepem, că doar ei ne-au adus pe lume. Dacă noi suntem răi și deci nu merităm dragostea, poate deveni la fel de dureros, de aceea copiii se detașează de sine și nu mai reușesc să fie prezenți în interior, ci se trădează pe sine, fiind oarecum de acord cu faptul de a fi răi și nevrednici de dragoste.
Vom căuta să dăm vina pe cineva, iar dacă există vină, „la pachet” va fi și pedeapsă. Fără să fim conștienți de asta, vom pedepsi vinovatul imaginat, prin insucces, lipsă de direcție și „nenoroc” de tot felul.
Pentru un copil nu există alte variante, el nu vede cauzele ascunse ale respingerii, răcelii, lipsei de afecțiune sau chiar ostilitatea părinților.
Fiind maturi totuși, a revizui propriile convingeri și percepții asupra lucrurilor, ne poate salva de multe nenorociri.
În cazul în care există simțul toxic de vină, există învinuiri care ne macină pe interior și nu ne lasă în pace, este cazul să facem ceva cu asta. Vinovăția este o stare care poate funcționa doar dacă rezultatul este corectarea lucrurilor care pot fi corectate. Dacă apare pedeapsa (care sigur este mai degrabă distructivă, în sensul discutat aici), vinovăția va cauza multe pierderi de tot felul.
Știu că venim cu toții din copilărie, că am fost pedepsiți la rândul nostru și suntem oarecum obișnuiți cu această metodă, dar există o altă cale, cea a responsabilității.
Tendința de a controla lucrurile poate să ne împingă să pedepsim, pentru a avea senzația că avem putere, chiar și cei mici pot face asta, dacă se simt în nesiguranță, din cauza controlului exagerat.
Ce bine ar fi să creștem într-atât de mult, încât să reușim să ne asumăm, fără a găsi cine sunt cei răi.
Ce-ar fi să ne asumăm că, în anumite cazuri, nimeni nu-i de vină?