Va fi un articol destul de incomod, ai dreptul să nu fii de acord și chiar să scrii în comentarii despre asta.
Demult mă tot gândeam să ating acest aspect, deși l-am mai atins în anumite momente până acum, dar altfel.
Este dedicat tuturor nouă, celor care au părinți care ne doresc doar binele și, acelor părinți care au curaj să privească în interior și să recunoască ce se mai află după aceste cuvinte, rostite sau gândite referitor la copii.
Eu cred că într-adevăr părinții ne doresc doar binele, cred la fel că atunci când devenim părinți, nu avem cum să dorim altceva decât binele, copiilor noștri.
Totuși mai cred că, nu se spune tot adevărul despre acest „dorit de bine”, nici măcar nu se conștientizează de cele mai multe ori.
Vă propun să citiți în continuare despre ce se află în spate, de ce dăunează când este în exces și mai ales neconștientizat și ce-i de făcut (primii pași) cu asta.
Copiii pentru cei mai mulți dintre noi (din păcate), sunt cea mai mare realizare, în care investim cel mai mult. Ne investim emoțiile, finanțele, timpul, răbdarea, mai facem și niște jertfe de dragul lor și tot așa… Până aici toate bune și frumoase, totuși ce ar fi rău în asta?
În momentul în care DOAR prin COPII devenim valoroși începe problema. Atunci când importanța noastră ca oameni depinde doar de cât de realizați, frumoși, deștepți, bogați și de succes vor fi copiii noștri, le vom dori foarte mult bine, prea mult.
Dar este oare CORECTĂ această abordare, este oare CORECT față de copii?
Cum ne simțim noi, copiii părinților care au așteptarea să le compensăm toată jertfa prin propriile succese? Când ”binele” pe care ar trebui să-l realizăm nu rezonează cu noi? Când nici măcar nu știm ce anume ar rezona cu noi?
Cum ne simțim când suntem un fruct „greșit„ din punctul de vedere al celui care ne-a creat?
ÎȚI VREAU DOAR BINELE în multe cazuri s-ar traduce – mă simt gol în interior și asta mă doare. Vreau să-ți ofer ție atât de mult încât să reușesc să mă simt valoros și împlinit prin tine, prin ceea ce devii!
Vreau să te provoc, dacă ești părinte; încearcă să răspunzi sincer (față de tine) la întrebările de mai jos. Dacă încă nu ai copii, încearcă astfel să-i înțelegi mai bine pe proprii părinți.
Ce valoare am eu însămi/însumi, în afara rolului de părinte?
Cum scade valoarea mea, atunci când copilul nu „corespunde”?
Valoarea mea este determinată de ceea ce fac, de produsele și realizările mele?
Sunt cazuri când societatea încurajează atât de mult să fim părinți „buni” prin exemplele pe care încearcă să le impună încât cei care nu au copii (încă) sau nu pot participa activ la creșterea și educarea lor, vor percepe acest lucru ca fiind un eșec al vieții. Iar cei care vor depune eforturi mari și nu vor reuși să-și crească odraslele după placul celor din jur (pentru că na, chiar nu mai depinde doar de noi rezultatul!), riscă să se pricopsească cu o depresie de toată frumusețea.
Iată de ce uneori, când auzim „îți vreau doar binele” sună mai mult a blestem…
Și e trist, e trist că nu îndrăznim să ne vrem binele mai întâi pentru noi (pentru a spune „nu!” ramelor în care părinții au reușit să ne bage fără să-și dea seama) și pentru adevăratul (imperfectul) bine al copiilor noștri.
Știu că este un subiect imposibil de acoperit vreodată în totalitate, totuși sper că am reușit cel puțin să vă provoc să aveți îndoieli în această frază.
Să vă fie cu folos!