Cu toţii cunoaştem din direrite surse că în relaţia de cuplu repetăm, într-o formă sau alta aspecte ale relaţiei cu unul sau ambii părinţi. Dar puţini dintre noi înţeleg cum anume, în ce măsură şi mai ales, ce putem face ca acest fenomen să nu ne compromită relaţia şi poate chiar viaţa.
Voi descrie doar câteva dintre formele în care acest lucru poate avea loc. Nici măcar în psihoterapie, acestea nu sunt revelate imediat şi necesită multă răbdare cu sine şi propriile procese, acceptare de sine şi timp, pentru a putea fi conştientizate şi transformate.
Unul dintre scenariile des întâlnite dar despre care nu se vorbeşte prea mult, este cel în care persoana încearcă să pună în act cu partenerul/partenera o separare care nu a avut loc în mod natural şi firesc cu mama (sau mai rar, tatăl). Dacă relaţia cu mama/tata, a fost traumatizantă şi adultul a rămas din această cauză blocat în rolul de copil în relaţie cu aceasta, nevoia lui de a se separa va fi uşor de observat în relaţiile cu partenerul/a de viaţă. O mamă dominantă, hiperprotectivă, victimă sau agresor în relaţie cu copilul, va fi dificil de înfruntat, dar dorinţa de autonomie va rămâne în interior, frustrată şi cu energie în creştere. Persoana crescută în asemenea condiţii, poate fi supusă şi blândă/răbdătoare cu mama, dar va protesta în diverse forme cu un potenţial partener/potenţiala parteneră, atunci când aceleaşi trăsături vor fi cât de puţin manifestate. Astfel, „copilul” va încerca la nesfârşit să se „rupă” emoţional de mama, prin a se manifesta rece, agresiv, prin a evada emoţional sau a rupe relaţiile, în momentul în care acestea par să semene cât de cât cu relaţia în care a fost prins când a fost mic. Ce se mai întâmplă în interior este că mama este clivată (scindată) în două părţi distincte. Partea văzută ca fiind bună şi iubitoare, este atribuită în totalitate mamei, în mintea celui care are acest scenariu, partea rea/întunecată, este transferată în partener/ă. Astfel, pentru că nu putem accepta (decât cognitiv uneori) că mama este şi bună şi rea şi nu o putem vedea ca un tot întreg, aceasta va fi împărţită în două. Respingem partea întunecată şi nu putem să ne împăcăm cu ea. La începutul relaţiilor, avem impresia că am găsit în sfârşit o persoană care are doar partea luminoasă şi în plus, ne va ajuta prin emoţii puternice de îndrăgostire, să ne separăm emoţional de mama. Mai apoi însă, ne vom dezamăgi şi vom încerca să scăpăm din capcana în care credem că am fost prinşi, dar care de fapt, este capcana propriei minţi.
Un alt scenariu curios, dar din care poate fi la fel de greu de ieşit (şi care poate funcţiona şi paralel cu cel de mai sus) este acela în care noi jucăm rolul părintelui care ne-a traumat. Dacă unul dintre părinţi (iarăşi este mai des vorba despre mama) ne-a făcut să ne simţim vinovaţi, ruşinaţi, excluşi, respinşi, abandonaţi, este posibil să avem tendinţa să ne răzbunăm pe acesta, preluând acelaşi rol dominator, în propriile relaţii. În exterior pare că avem o plăcere din a ţine la distanţă, învinovăţi, pedepsi în mai multe forme partenerul, când de fapt, în interior, facem asta cu propriul nostru copil respins şi neputincios. Ca şi cum am fi nişte regizori care au visat toată viaţa să se simtă atotputernici faţă de un copil fără dreptul la replică şi „jucăm” rolul pe care atât de mult am vrut să-l vedem pedepsit.
Poate părea complicat şi încurcat tot ce scriu eu aici, dar dacă veţi privi mai atent propriile relaţii, veţi descoperi în ce mod unul sau ambele dintre aceste scenarii, pot fi prezente.
Ce putem face?
- Ne putem mai întâi întreba următoarele:
- Ce rol are partenerul lui, în momentele în care observ că lucrurile se repetă, iar şi iar?
- Ce rol am eu în toată această poveste?
- Cum seamănă starea pe care o am, în conflictele deschise sau care mocnesc în prezent, cu partenerul meu/partenera mea, cu starea pe care o aveam cândva în relaţie cu mama/tata?
- Cum provoc în celălalt tendinţa de a mă respinge/de a fi dur şi punitiv cu mine?
- Cum/prin ce îl pedepsesc pe celălalt?
Conştientizarea este primul pas, după care, ar fi minunat dacă am observa în timpul desfăşurării scenariului şi am schimba, măcar şi puţin, măcar şi doar în interior, reacţiile noastre.
Pentru că, chiar dacă scena şi decoraţiunile sunt alese inconştient, noi rămânem regizorii, deci ar fi bine să ne trezim şi să privim la tot ce se întâmplă, ca la un teatru, adică detaşat emoţional.
Cred că merităm cu toţii relaţii vii, nu scene jucate iar şi iar. Cu cât mai puţin conştienţi suntem, cu atât mai mult lăsăm loc dramei fără viaţă, în propria noastră realitate internă şi externă.