Mai tare mi-e frică de persoanele care nu admit că în ei există agresivitate (ca stare) decât de cei care uneori o manifestă și recunosc că o au.
– De ce unii dintre noi nu reușesc să se împace cu ideea că a fi furios este normal, că a simți cum crește agresivitatea în interior este normal?
– Pentru că li s-a transmis că doar oamenii răi pot simți așa ceva și pentru că, desigur, nu vor să fie oameni răi, ar exista riscul să fie respinși.
Dar furia există, ea se naște, își face loc, are anumite funcții și e sănătoasă, dacă o lăsăm să fie. Dacă nu o gestionăm sănătos, ci o refulăm, aceasta ne va crea numai probleme, uneori mari:
1. Vom găsi oameni care să ne agreseze în diverse moduri și îi vom judeca dur (oare de ce, dacă suntem atât de „sfinți”?);
2. Ne vom îmbolnăvi;
3. Ne va fi frică, atunci când cineva este măcar un pic furios;
4. Vom fi împăciuitori, inclusiv în momente în care nu este cazul;
5. Ne vom simți vinovați, când nu avem pentru ce;
Aceasta pentru că furia trebuie să meargă undeva, ea nu poate dispărea pur și simplu, în nimic, deci aceasta găsește o cale, iar calea de obicei este spre interior, de aceea vom alege să ne pedepsim, rămânând în continuare victime.
Eu pur și simplu nu cred când aud că o persoană NICIODATĂ nu este furioasă sau nu simte agresivitate față de cineva, mai ales când acel cineva este un agresor (da, anume în aceste cazuri aud asta).
Noi vrem neapărat să fim buni pentru a fi iubiți, acceptați. Dar oare avem nevoie de așa mecanisme acum, când suntem maturi, sau ar fi bine să învățăm să ne apărăm sănătos, să manifestăm, să spunem că nu este voie ca cineva să se comporte cu noi într-un anumit mod?
Oare faptul că suntem blânzi cu cei care sunt cruzi cu noi, ne ajută? Oare ar fi ei în continuare cruzi dacă ne-am permite să fim fermi și să ne arătăm puterea?
Da, știu, este dificil să recunoaștem chiar față de noi înșine, până nu scoatem semul = dintre agresivitate ca stare și răutate ca fel de a fi.
Nu, a ne apăra nu este răutate;
Nu, a spune „nu vreau asta”, nu este despre răutate;
Nu, a pleca de lângă oameni care nu ne respectă, nu este răutate;
Nu, a spune că nu vrem să auzim anumite cuvinte în adresa noastră, nu este răutate;
Iar dacă vom fi respinși de oamenii care ne știau „buni” înainte, este oricum mai bine decât să ne respingem pe noi înșine, din nou și din nou.
Da, nu este ușor, după ce am purtat în noi vocea părinților care ne tot repeta că suntem răi dacă… să credem altceva, totuși, nimeni nu va veni să ne salveze de propriile gânduri, cât nu am fi de buni.
Tu, ce alegi, să te distrugi în continuare pe dinăuntru, sau să resetezi limitele pentru ce au voie să facă ceilalți cu tine?