Nu este despre parenting, nu am copii și știu că mulți vor spune că nu prea am dreptul să vorbesc despre ceea ce nu cunosc direct. Știu, este foarte probabil să fac și eu aceeași greșeală când voi deveni mamă, atunci, tare mi-ar plăcea să vină cineva să-mi arate cum se vede dintr-o parte.
Nu vorbesc despre toți părinții, cei care nu vor rezona în nici un fel – foarte bine, sau poate nu, nu știu.
Când am învățat la universitate și masterat despre stiluri parentale, părinții hiperprotectivi erau doar teorie, înțelegeam la ce se referă dar, nu mai mult de atât.
Lucrând mulți ani cu copiii, am înțeles că de fapt acești părinți (mai des mamele) erau pur și simplu anxioși sau îngrijorați (în loc de grijulii, din păcate).
Vreau să vă asigur că nu judec pe nimeni, pur și simplu vreau să observăm fenomenul, asta pentru că a nega, a fi neconștient de șabloanele puse automat în joc, dăunăm și nouă și copilului.
Să le luăm pe rând.
Ce înseamnă hiperprotecție?
A nega capacitățile copilului de a face față provocărilor, bolilor, colegilor agresivi, programului încărcat la școală, schimbărilor firești de orice gen, conform vârstei și dezvoltării acestuia. A ne asigura că nimic rău nu i se va întâmpla, a-l feri de orice suferință (reală sau imaginată de părinte), a ne asigura că acesta va avea succes, chiar cu efortul nostru mai degrabă decât al lui.
De ce se manifestă?
Sunt mai mulți factori, care pot fi combinați diferit pentru fiecare părinte în parte, voi aborda câteva cauze.
· Neîncrederea în capacitățile copilului de a se descurca pe cont propriu. Este dificil să ne schimbăm în mintea noastră imaginea despre propriul copil când acesta crește atât de rapid, creierul nostru „vede” ceea ce a fost acum 6 – 24 luni, adică el vede ce este acum, dar parcă nu crede pe deplin, se obișnuiește greu, frânează…
· Convingerea noastră că se poate întâmpla ceva rău, oricând, dacă nu stăm „treji”. Este o convingere care pur și simplu ne îngheață încercările de a ne relaxa și a lăsa copilul să se ghideze de propria busolă interioară. Ca și cum am rămâne cu viziunea de bebeluș în minte, total neajutorat și dependent de noi, total fără capacitate de autoreglare.
· De mai sus reies 2 alți factori, primul ar fi anxietatea exagerată și atenția îndreptată spre toate „pericolele” lumii. Este ca și cum orice lucru care poate deveni periculos, vine uneori în prim plan în spațiul psihic al părintelui. Aici mă refer chiar la orice, de la răniri fizice la mediu, alți copii, părinții altor copii, frigul, mâncarea sau refuzul de a mânca și multe altele.
· Încă un factor care este în strânsă legătură cu ultimii doi este tendința de control. Avem impresia că vom reuși să construim o seră perfectă, că propriul copil este total neputincios iar noi ar trebui să fim Dumnezei. Suntem responsabili pentru copiii noștri dar asta nu înseamnă că vom reuși să le creăm o viață perfectă, mai ales că NU AVEM DE UNDE ȘTI CE ESTE PERFECT PENTRU EI. – Eu știu mai bine! – Serios? De unde? Doar pentru că el este mai mic și este „al nostru” nu ne face nici pe departe atât de înțelepți. Nu mă refer aici la faptul că el ar trebui să stea la telefon/tabletă/calculator, pentru că el așa vrea, vorbesc despre provocările pe care trebuie să le treacă, SINGUR. Nu avem cum să controlăm tot și nici nu este sănătos.
· Faptul că mulți dintre noi văd parentalitatea ca fiind misiunea unică ne face să credem că am fi inutili dacă după un timp, copiii s-ar descurca din ce în ce mai bine și nu ar fi nevoie să mai facem atâtea pentru ei. A simți că nu mai avem un rost, că tot ce a contat în noi ca oameni, era rolul de părinte, ne face să ne agățăm de posibilitatea de a mai „cloci” un pic la proprii pui. Este interesant faptul că, fără să vrea sau să știe, copiii devin din ce în ce mai neputincioși, pentru a ne satisface această nevoie. Ca și plantele din seră, aceștia într-adevăr devin fragili, fără vigoare și au nevoie să fie atât de protejați.
Ce-i de făcut?
1. Să recunoaștem și să urmărim cum anume suntem hiperprotectivi. A conștientiza este un pas mare spre înainte, spre a ne accepta și apoi a retrage rând pe rând fiecare plapumă cu care l-am tot învelit.
2. Să conștientizăm anxietatea care stă în spate. Este a noastră, este despre noi, nu are nici o legătură cu grija. Aici nu are sens să ne luptăm cu anxietatea, aceasta ne spune ceva, ea a fost utilă și ne-a salvat la un moment dat. Este necesar să lucrăm cu ea prin a o recunoaște cât mai devreme când revine și a ne relaxa, a face lucruri care ne activează porțiuni evoluate din creier (urmărirea respirației, a gândurilor, urmărirea stărilor din corp, a poziției…).
3. Să evităm cu orice preț ceea ce menține frica – asigurările și măsurile de protecție. Da, acestea au efect pe termen scurt, de asta și apelăm automat la ele, pentru a ne ușura starea încordată și tensiunea interioară, dar anume ele mențin problema. Nu este ușor, mai ales dacă nu avem nimic în loc, este ca și cum te-ai lăsa de un viciu, totuși este important să știm despre ce se întâmplă și de ce. Este necesar să ne amintim din nou și din nou că efectele pe termen lung sunt mai importante, dacă dorim să ieșim din cercul vicios.
4. Să ne adresăm întrebarea: „ce parte din mine se simte în pericol și vrea să fie protejată?” De multe ori proiectăm pe copii părți cu adevărat rănite și neputincioase din noi. Iar dacă ei se identifică cu proiecțiile noastre (sunt mari șanse să o facă), atunci ne și confirmă că am fi intuit bine și chiar sunt răniți. Dacă reușim să ne acordăm nouă acea atenție, protecție, grijă, să ne asigurăm că ne suntem aproape nouă, nevoia de a proteja pe ceilalți devine mai puțin acută.
5. Să ne iertăm dacă ne mai scapă din când în când câte o „pernă” pusă rapid sub genunchii copilului în cădere. Este normal să revenim la modele vechi, este bine totuși să iertăm creierului propriu că așa este construit și să mai încercăm, de câte ori va fi necesar.
Sper că va fi de folos, iar dacă doriți să lucrați în acest sens și aveți nevoie de asistență psihologică, vă invit cu drag să vă înscrieți la consiliere!