Probabil ați observat că de un timp încoace, deși avem mai multe drepturi și libertăți, ni se sugerează indirect că nu avem dreptul să fim triști, nefericiți, să ne fie frică.
Dacă exprimăm emoții și stări cu frecvență joasă, suntem încurajați să ieșim cât mai rapid din acea stare și, să nu mai revenim doamne ferește acolo.
Este ca și cum, societatea are nevoie doar de oameni mereu fericiți, mereu zâmbitori, mereu productivi.
Articole, cărți, emisiuni, seminare și multe altele ne învață X pași spre fericire. Chiar azi o clientă mi-a spus: știu, am auzit de multe ori că seara aș face mai bine să citesc, mi-ar crește starea de bine, totuși pur și simplu NU VREAU să citesc, deci aleg să privesc seriale sau emisiuni.
Suntem OBLIGAȚI să fim fericiți?
Așa se pare, dacă nu reușim să fim fericiți tot timpul, suntem acuzați de faptul că-i tragem pe ceilalți în jos, că nu vrem de fapt să fim bine, că nu ne pasă…
Hai să le luăm pe rând.
· Despre fericirea forțată:
1. Nu este natural și nici nu ne face bine să vrem să fim tot timpul fericiți, chiar și din punct de vedere hormonal aceasta ne epuizează. Da, este de dorit să fim optimiști în general, să ne fie oricând la îndemână orice stare și reacție, dar a ne aștepta ca fericirea nonstop este un lucru bun este ca și cum am vrea să nu mai existe noapte ci doar zi și soare.
2. Dacă aleg să fiu doar cu persoane fericite și binedispuse în jur, ceva nu este în regulă. Prietenia adevărată și profundă se referă la momente diverse împărtășite împreună. Nu putem să ne deschidem cu adevărat DOAR pentru momentele fericite. Este sănătos pentru orice relație să avem încredere că putem fi acceptați cu toate și să reușim să-i acceptăm pe ceilalți la fel. Nu vorbesc aici că nu putem alege să evităm persoanele care par tot timpul descurajate și se victimizează în permanență. Dar oare de ce am atrage astfel de persoane în jur? Eu cred că unul din motive este că am înăbușit asta în noi, pentru că nu am acceptat și revine prin ceilalți.
3. Emoțiile și stările noastre sunt indicatoare despre ce se întâmplă în interior față de propriile așteptări, față de exterior, față de noi înșine. Fericirea nu ar trebui să fie un scop în sine, dacă o luăm pe o cale greșită, a găsi indicatorul care să ne arate că totuși este corectă ne duce în eroare și mai mult. Toate indicatoarele sunt utile, este bine să le vedem/simțim/auzim pe toate.
· Despre evitarea emoțiilor negative:
1. Emoțiile care ne creează disconfort și ne place să le numim negative au un sens, sunt acolo pentru a ne ajuta să supraviețuim, sunt semnale despre ce ne place sau nu, despre ce gândim, despre realitate sau despre cum vedem realitatea și pe ceilalți. Evitarea lor este nesănătoasă. Nu vreau să simt asta nu mă scoate din realitate, nu face realitatea mea mai frumoasă, este exact ca struțul care nu are alt instrument de a se proteja decât băgarea capului în nisip.
2. Aici este important să menționez că atunci când eu nu pot să mă întâlnesc cu tristețea sau dezamăgirea mea, nu voi reuși să mă întâlnesc nici cu a celor din jur. Voi încerca să „sar” peste momentele în care mi se solicită compasiunea în relații, voi încerca să înveselesc persoana cu orice preț. Totuși, nu neapărat de asta avem nevoie de la cei din jur când suntem într-o stare mai proastă.
3. De obicei evitarea nu înseamnă că emoțiile nu rămân acolo, în apele subterane ale subconștientului. De aceea de cele mai multe ori somatizăm, când nici nu ne dăm seama că există lucruri care de fapt ne deranjează în interior.
Eu nu încurajez tristețea sau nefericirea, ne este firesc să ne dezvoltăm și creștem, este firesc să tindem spre mai bine. Ceea ce mi se pare mie exagerat este forțarea unor lucruri care sunt la modă dar care nu ne satisfac decât superficial. A asculta de sfatul articolelor despre fericire fără a mă asculta pe mine mi se pare însă nesănătos. Vreau să mă ascult pe mine ca să nu ajung să plâng doar în dormitor și să par cea mai fericită când ies.
La voi cum este cu obligația la fericire?
Dar cu dreptul la nefericire, oare ni-l oferim?