Tot ceea ce simțim ACUM nu este despre acum, este despre revenirea unor reacții interne la unele asocieri pe care le facem cu elemente din realitate, care seamănă cumva cu lucruri trăite în trecut.
Emoțiile puternice sunt de fapt emoții simțite de partea din noi care are câteva luni, un an sau câțiva ani. Dacă ne simțim în nesiguranță când o persoană importantă face un lucru, nu este despre comportamentul acelei persoane, este despre butonașul nesiguranței apăsat întâmplător și de cele mai multe ori, neintenționat.
Un adult, pentru că suntem cu toții adulți, nu poate simți stări atât de puternice și copleșitoare, de fapt se declanșează starea de copil neajutorat, furios sau…
Dacă o persoană a promis ceva și nu a făcut, mă voi simți trădată doar dacă mi-a atins o rană foarte veche, când un nene străin, care o curta pe mama, mi-a promis (ca să-mi câștige încrederea și ca să-l plac, iar aici el avea desigur procesele lui – era extrem de important să fie acceptat de un copil de 4-5 ani…) că îmi va dărui o jucărie despre care nici măcar nu știam că există…
Dacă mă voi simți respinsă când cineva nu-mi răspunde la mesaj, durerea va fi mai puțin din prezent și mult mai mult dintr-un trecut îndepărtat, când mama sau tata nu au reacționat în nici un fel, la chemările mele.
Dacă acum îmi este încă frică, deși subtil, de autorități, îmi este frică să încalc, îmi este frică de critică, îmi este frică să greșesc față de anumite persoane, este pentru că văd în reprezentații „Șefi” de acum figura nemiloasă a unui părinte care pedepsește. Atunci, într-adevăr depindeam de această figură și ne-am adaptat prin reacția de frică, pentru a reuși să supraviețuim, nu prea aveam de ales, problema este că acum continuăm să avem această reacție, chiar dacă în REALITATE NU DEPINDEM DE EA. Reacția internă este ca și cum depinde toată viața noastră de aceste autorități.
Dacă acum ne supărăm pe anumite persoane este pentru că supărarea a fost unicul instrument pentru a ne transmite nevoile, când cei adulți, nu auzeau mesajele directe, sau și ei alegeau supărarea pe post de limbaj unic.
Când aud adulți care spun că nu au mai simțit așa ceva niciodată, despre emoții puternice, nu îi cred, nu pentru că aș avea impresia că vor să mă mintă, ei chiar nu își amintesc… pentru că a fost uitat, dar ca adulți, nu avem cum să simțim așa ceva pentru prima dată. Stările intense vin din perioada când unele lucruri chiar erau catastrofale, puneau în pericol real integritatea noastră.
Nu, nu sunt de părere că a vindeca aceste lucruri este despre a răscoli în trecut. A vindeca este despre a conștientiza de unde vin stările și din a ȘTI că acum suntem mai mult de atât, mult mai mult. A ști cine din mine simte neputința și de a alătura și resursa adultului de acum acelui eu mic și neputincios. A avea compasiune față de mine ACUM. Pentru fiecare există un proces care poate fi eliberator, în acest caz, primul pas ține despre a înțelege că ceea ce se întâmplă acum, nu mă rănește ci îmi zgândărește o rană veche cât mine.
Dar tu, ce răni vechi răscolești cu ajutorul oamenilor noi?