De ce uneori devine frustrantă psihoterapia?
De ce uneori devine dificil și clienții evită, renunță, uită despre ședință, o amână?
Sunt multe motive, totuși, unul din cele mai importante (dacă a trecut prima etapă cu bine și este ales un psihoterapeut potrivit) este faptul că pentru a continua psihoterapia, clientul este nevoit să se schimbe…
Chiar dacă acesta, în proces, primește multă susținere în continuare, va fi împins, încet, încet, spre creștere. Asta pentru că, altfel viața lui nu se va schimba cu adevărat, pentru că devine dependent de aripa terapeutului, ceea ce îl poate bloca în viitor, pentru că situațiile din jur îi vor oglindi aceleași limite, dacă ele rămân în interior.
Viteza cu care fiecare client este împins, încet și blând, să pășească în afara cuibului pentru a încerca să zboare singur, depinde de la caz la caz.
Uneori clienții se simt abandonați de către terapeut, totuși, anume aceste aspecte, discutate, pot face diferența și duce la un progres esențial în terapie. Pentru că atunci, clientul, poate observa și trăi o altfel de experiență. Poate să exprime ce simte, fără a fi respins pentru că simte ceva, poate întreba care a fost intenția terapeutului, poate verifica dacă emoțiile pe care acesta i le trezește, sunt proporționale cu lucrurile care se întâmplă acum, în procesul de terapie, sau sunt reacții la ceva din trecut.
În tot acest proces, ceea ce e bine să știe fiecare client este că terapeutul rămâne de partea lui, tocmai de aceea nu este de fiecare dată de acord cu acesta.
Eu de exemplu, rămân de partea fiecărui client, deși nu sunt de acord și nu încurajez atunci când clientul:
- Își neagă propria putere, nu recunoaște ca fiind responsabil pentru ceea ce simte, spune, gândește. Chiar dacă a da vina este comod și este bine să ne permitem să simțim orice pentru cei din jur, după ce am simțit, pentru a schimba ceva cu adevărat, este bine să ne întoarcem în interior și să vedem care sunt propriile motive. Să vedem că acceptăm să stăm acolo unde nu suntem respectați, pentru un motiv anume, să conștientizăm că suntem parte din acel sistem și dacă vedem în celălalt un agresor, este posibil ca noi să avem rolul de victimă. În aceste cazuri, este bine ca, în terapie, să fim încurajați să ne găsim propria putere și să încetăm să o mai plasăm undeva în afară.
- Își exersează puterea asupra altora, exagerând. Cu siguranță ați văzut oameni care ar vrea să hotărască pentru cei pe care îi numesc „oameni dragi” cum să gândească, cum să simtă, ce decizii să ia și tot așa. Toți facem asta, la un moment dat, totuși, este bine să fim cât de conștienți posibil și să nu mergem în extreme. „Fac orice pentru el/ea” nu înseamnă neapărat că îl iubesc, mai degrabă semnifică faptul că nu-i recunosc propria lui putere interioară și sigur nu-mi doresc să o las să se dezvolte.
- Hotărăște cum ar trebui să decurgă procesul de terapie. Mă refer la cazurile în care un client „știe” ce îl va ajuta, știe cât și cum trebuie să vorbească despre un subiect, cum ar trebui să se comporte terapeutul și tot așa. Este încercarea de a-și asuma puterea terapeutului și de a conduce procesul. Desigur, asta nu îl ajută pentru că acesta nu va putea avea o altă experiență, aceea de a se încrede în cineva, în proces.
- Când clientul se lasă în totalitate în grija terapeutului, are încredere oarbă în el și nu își asumă jumătatea lui de responsabilitate. Poziția de copil care nu poate opri terapeutul atunci când doare prea mult, este una care ne spune cum se manifestă clientul în viața reală, cu oamenii importanți de dincolo de cabinet. Da, cel mai des, în calitate de clienți, vedem în terapeut un părinte, o autoritate, totuși, tocmai de aceea am mers în procesul de terapie, pentru a învăța să integrăm un alt model de comunicare, acela de a împărți responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă.
- Atunci când clienții vor să hotărască ei, cât va dura un proces (de doliu, iertare, vindecare, depășire a unei situații). Chiar dacă ne poate mira la început, vom vedea că sunt unele teme în viața noastră, care durează ani, uneori chiar zeci de ani, iar uneori, din păcate, nu vor fi rezolvate nici până la final de viață, în totalitate. Sunt oameni care, deși fac terapie, sunt în permanentă căutare, vor avea o relație problematică cu mama, tata, partenerul șefii copiii misiunea personală sau banii. Chiar dacă sunt îmbunătățiri, devine mai ușor, fiecare om are una sau câteva teme care apar iar și iar, în alte forme. Este ciudat când aud oameni care hotărăsc în cât timp ar trebui să poată ierta soțul/soția pentru infidelitate, în cât timp ar trebui să poată accepta că au pierdut o persoană dragă, în cât timp ar trebui să poată concepe un copil, în cât timp ar trebui să-și găsească un serviciu nou, după un insucces, cât ar trebui să treacă după ce s-au despărțit, ca să poată crea o nouă relație, care va trebui neapărat să funcționeze… Da, am fost învățați să ne setăm scopuri clare și să avem un termen, dar grăbind vindecarea unei răni, nu facem decât să zădărnicim procesul natural de vindecare.
Orice motiv nu ar sta în spatele întreruperii terapiei sau a blocării procesului prin alte modalități, de obicei inconștiente, este bine ca lucrurile să fie discutate deschis, în terapie, atunci, este posibil un progres chiar mai mare și important, tocmai pentru că a spune deschis este atât de dificil pentru unii dintre noi.